Je suis Enesco

Un produs „Despre Opera”

Jurowski III


În decembrie 2014, apărea o știre în revista britanică Gramophone despre un concert care avea să aibe loc la Londra, la rubrica Performances and Events:

London’s Royal Festival Hall
Vladimir Jurowski dirijează Simfonia No.3 de Enescu, pe 7 Februarie

O rară ocazie de a asculta cea de-a treia simfonie a lui George Enescu – scrisă la mijlocul Primului Război Mondial – cu Vladimir Jurowski dirijând LPO (London Phiharmonic Orchestra, n.n). Vizitați și site-ul Institutului Cultural Român pentru detalii și pentru o discuție publică despre viața și muzica lui Enescu, programată să aibe loc înaintea concertului, la sfârșitul lui Ianuarie, la care va participa biograful lui Enescu, Sir Noel Malcolm.
lpo.org.uk; http://www.icr-london.co.uk

IMG_0547

N-am fost la Royal Festival Hall și nici n-am ascultat vreo înregistrare a acestui concert. Dar îmi aduc aminte foarte bine cum a fost în 2013, când Jurowski a dirijat la București aceeași simfonie.

Îmi aduc aminte cum voiam să-l văd de aproape pe Jurowski. Mai fusese invitat la Festivalul Enescu, dar ratasem întâlnirea cu el. Un dirijor cu pedigree, la a treia generație: tatăl său, Mihail, a fost tot dirijor, iar bunicul, Vladimir, compozitor de muzică de film. Între timp, ajunsesem să fiu încântat de aventurile lui în lumea operei: Glyndebourne, Metropolitan, Berlin, London Symphony Orchestra… Ce Gianni Schicchi absolut încântător făcuse cu puțină vreme în urmă! Cu acțiunea mutată din 1300 în anii ’50, cu un Corbelli senzațional. Sau La Cenerentola tot de acolo, cu Donose! Aveam sentimentul că, dacă nu-l voi vedea live, viața mea de meloman va fi mai săracă. Nu conta ce program va avea, nimic nu era mai important decât să-l văd dirijând. Chiar și Enescu, ceea ce mi se părea un adevărat test. Motivul? Fără să fiu un entuziast al Simfoniei Nr. 3, văzusem și ascultasem de prea multe ori interpretări neconvingătoare ale compoziției lui George Enescu. Ceva părea mereu să scape tuturor, simfonia părea o enigmă, aproape imposibil de revelat publicului.

Vladimir Jurowski ridicând partitura Simfoniei Nr. 3 de Enescu, Londra, 2015 - (c) Foto: Cristian Alexa

Vladimir Jurowski ridicând partitura Simfoniei Nr. 3 de Enescu, Londra, 2015 – (c) Foto: Cristian Alexa

Avea de susținut două concerte, în două zile, cu un program nimic mai puțin decât eclectic: Rimsky-Korsakov, Prokofiev, Bruckner, Brahms și, la final, Enescu și Simfonia sa, cuplat cu uimitorul Leonidas Kavakos în Concertul pentru vioară de Brahms. După prima zi (Rimsky-Korsakov, Prokofiev și Bruckner), aveam pe viu imaginea unui excelent dirijor: un balans al orchestrei care excludea subiectivitatea, comparațiile cu Celibidache în ceea ce-l privește pe Bruckner erau pur și simplu excluse, dar Jurowski afișa o siguranță dezarmantă în interpretarea celui mai romantic simfonist. Muzica rusească avea doar minima tușă idiomatică posibilă, dar suficientă pentru a demonstra o mare interpretare, diferită de a tuturor, și de ruși și de restul dirijorilor.

După ce Kavakos a lăsat arcușul jos, odată cu terminarea bisului de după concertul de Brahms, am avut o strângere de inimă. Urma Enescu! Cu coada ochiului vedeam cum câțiva spectatori părăseau sala. Nu-i condamnam, căci Simfonia Nr. 3, compusă după revenirea de la studiile pariziene și deja cu experiența dată de alte două simfonii compuse înainte, nu are nici o legătură cu hituri precum Rapsodiile sau cu Poema română. Dacă în aceste compoziții de mare succes temele și melodiile care se întipăresc în memoria ascultătorului sunt preluate aproape integral din folclor, dezvoltarea lor ulterioară este minimalistă. Or, Enescu nu-și propunea să rămână un rapsod, ci un compozitor care avea ceva de spus lumii, care putea să genereze un limbaj muzical nou, o evoluție a genului simfonic.

În schimb, muzica Simfoniei este mult mai interiorizată. După cum știu toți cunoscătorii (dar acest text se adresează și publicului nou), în general o simfonie prezintă o temă muzicală sau o melodie scurtă în fiecare parte a lucrării, care este apoi subiectul unor modificări. Fie că este pasată de la un instrument la altul, sau că i se aduc adăugiri, dialoguri cu alte teme care intervin pe parcurs, rezultatul sunt niște variațiuni pe care melomanii le savurează, admirând modul în care tema principală ajunge aproape de nerecunoscut pe parcurs. Simfonia a V-a de Beethoven este cel mai bun exemplu în acest sens, cu cele patru note de început, asociate cu bătăile destinului în ușa camerei compozitorului, reluate apoi în toată simfonia sub diverse forme, dar într-un discurs muzical de o coerență uluitoare.

În cazul lui Enescu și al Simfoniei sale, temele nu sunt atât de evidente, ci dimpotrivă, sunt afișate cu o discreție ce pare vecină cu timiditatea. Muzica lui Enescu este, din acest motiv, pe cât de interiorizată, pe atât de complexă, în dezvoltarea ulterioară a acestor teme. Subtilitatea compoziției este gustată cu ușurință doar de către muzicienii profesioniști, dar publicul are nevoie de o traducere foarte clară pentru a se bucura de ea. Interfața este dirijorul, de el depinde cum ajunge Enescu la noi.

Frumusețea ascunsă a Simfoniei Nr. 3 este acel contrast între lumină și întuneric, pe care Pascal Bentoiu, un foarte mare muzicolog român, l-a comparat cu o structură ce amintește de Infernul lui Dante. De aceea, muzica pare să ascundă un chin interior, o luptă, de parcă personalitatea compozitorului s-ar strădui să ajungă la lumină. Nefiind o lucrare romantică, acest conflict nu are aparența unei bătălii epice, precum în cazul lui Beethoven, sau Ceaikovski, ci mai degrabă împrumută subtilitatea franceză a impresionismului. Totul este culoare în această simfonie și un joc al nuanțelor care creează o atmosferă ce pare să se modifice mereu, cu mare finețe, până când muzica se dezvoltă atât de mult încât orchestra simfonică nu mai este suficientă pentru a conține acest mesaj muzical. Atunci, nevoia de a o completa cu încă o sonoritate este acoperită de un cor. Un cor care nu are cuvinte, ci doar intonează pe diverse voci, într-un mod straniu, o muzică ce pare de orgă. O orgă umană completând o simfonie, iată o apoteoză cum nu se poate mai luminoasă.

Jurowski a dirijat atât de bine simfonia în acea seară de 15 septembrie 2013, încât, la doi ani distanță de atunci, mi-am dat seama că amintirea cea mai vie pe care o am astăzi de la concertele lui e cea cu Enescu. Am uitat de Kavakos, sau de Bruckner, îmi mai aduc aminte puțin de Rimsky-Korsakov și Marele Paște rusesc. Dintr-odată, parcă totul a devenit clar în Simfonia lui Enescu. În asta constă de fapt o revelație: atunci când muzica de pe scenă pare să aibă cel mai firesc curs din lume. Atunci când corul din finalul ei devine un moment așteptat. Când totul are sens, deși ți se pare că asculți pentru prima dată. Și, ca pentru toate lucrurile mari, explicația acestei interpretări poate fi simplă, deși greu de pus în practică.

Jurowski a studiat foarte atent partitura, probabil, și a încercat să înțeleagă notă cu notă și pagină cu pagină ce se întâmplă acolo, până i-„au apărut picături de sânge pe frunte”, ca să-l citez pe Tiberiu Soare. Așa se explică și afirmația lui Jurowski: „N-am știut ce fiară este această simfonie a lui George Enescu atunci când am început s-o descifrez. Nu a venit să dirijeze Enescu din obligație, așa cum se întâmplă uneori, pentru că este o condiție pe care Festivalul o impune. Fiind un moment principal al programului său, a insistat asupra oricărui detaliu, încercând și reușind din plin să-l facă auzit în locul său și în contextul său. Așa a făcut posibilă drama din partea a doua, atât de interiorizată cât este, și a povestit-o. Așa a fost posibilă și progresia dramatică, mai ales că se termină cu un cor, care nu poate fi decât o concluzie muzicală. Un cor care vocalizează fără cuvinte nu poate fi decât un alt instrument, unul amplu, pe care l-a conectat la instrumentele de dinainte, în prelungirea lor, făcând să sune întreg acest ansamblu ca o orchestră în care concertau câteva viori și o percuție, pentru un efect tulburător. O estetică pe care Jurowski a făcut-o posibilă în timp ce alții, înaintea lui, au ignorat-o. O estetică pe care noi n-am înțeles-o până în 2013, prea grăbiți, prea ușor seduși de mediocritatea interpretării unor genii dirijorale, nu de geniul interpretării muzicii unor doar foarte mari compozitori. A fost un concert Enescu atât de extraordinar, încât parcă n-ar fi fost Enescu cel cu care mediocritatea ne-a obișnuit.

Atunci mi s-a părut un moment unic, irepetabil. Muzica lui Enescu nu intră prea ușor în repertoriul filarmonicilor mari. Nu din cauza calității, ci și pentru că publicul de muzică clasică de oriunde, mai ales cel filantrop, are un conservatorism aparte, preferând capodoperele consolidate de-a lungul istoriei. Faptul că Vladimir Jurowksi a reluat Simfonia Nr. 3 la Londra, anul acesta, nu face decât să confirme ceea ce am simțit în acea seară de Festival Enescu: dirijorul, care ridicase deasupra capului partitura la aplauzele publicului, era sincer în gestul său. A fost, cu adevărat, o lectură memorabilă nu doar pentru noi, ci și pentru el.

Un lucru știu sigur. Cu dirijorul Jurowski mă voi mai întâlni de-a lungul timpului. Îl voi urmări cu plăcere, în orice repertoriu. Dar nu-l voi rata niciodată cântând muzica lui Enescu. Îl voi aștepta ca pe un mare moment artistic, așa cum, în Londra lui și a orchestrei sale, publicul de teatru așteaptă un al doilea Lawrence Olivier în Richard al III-lea. În 2017 va fi Oedipe, tot la Festival. Al treilea Enescu pentru dirijorul Jurowski. Și, cine știe?, poate vom asista la o nouă epifanie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Martie 30, 2015 de în Amintiri, Stire şi etichetată , , , .
%d blogeri au apreciat asta: