Je suis Enesco

Un produs „Despre Opera”

Berliner Philharmoniker: De ce este capul de afiș al Festivalului Enescu 2015?


O avancronică publicată pe website-ul Festivalului Enescu.

Azi, ei reprezintă epitoma conceptului de orchestră simfonică. Orice muzician dorește să cânte în această falangă, sau, dacă este un virtuoz al instrumentului său, atunci își dorește să fie acompaniat de ea. Inutil să repetăm jaloanele istoriei lor, pentru asta există atâtea și atâtea articole pe Internet.

Wilhelm Furtwängler dirijând Don Giovanni - Salzburg, 1954

Wilhelm Furtwängler dirijând Don Giovanni – Salzburg, 1954

Două nume sunt capital de importante pentru Berliner Philharmoniker: Wilhelm Furtwängler și Herbert von Karajan. Furtwängler a făcut o revoluție în muzica lui Beethoven. În viziunea lui, partitura unei simfonii nu putea să dea toate răspunsurile și atunci el se substituia compozitorului, traducând filosofia pe care se baza o simfonie în tempouri care nu mai fuseseră folosite niciodată, în dozajul tensiunii dramatice care nu avea cum să fie epuizat de o înșiruire de note. Ce rezulta de aici? O Simfonie a IX-a cu o parte a treia care dura de două ori mai mult decât în interpretarea oricărui alt dirijor, sub motivul că numai așa Oda bucuriei ar fi putut avea înțelesul celei mai mari descătușări muzicale din istorie. Și, într-adevăr, dacă îl asculți pe Furtwängler, cu tot subiectivismul lui, cel puțin în acele zeci de minute cât durează un concert, nu poți decât să fii de acord cu el că aceasta este singura cale. Maria Callas îl vedea pe dirijorul german drept o reîncarnare a lui Beethoven. Wilhelm Furtwängler a condus Berliner Philharmoniker timp de un sfert de secol, între 1922 și 1954, cu o întrerupere de nouă ani în perioada 1945-1952. Niciodată simfonia finală și cea mai umanistă a lui Beethoven nu a sunat mai profund decât în acele concerte ținute sub bombardamentele aliate asupra Berlinului, care aveau să-l coste pe dirijor penitența denazificării, timp de doi ani. Ultimul concert cu filarmonica berlineză avea să aibă loc chiar cu o zi înaintea morții maestrului, cu Requiem-ul german de Brahms.

Herbert von Karajan și Berliner Philharmoniker

Herbert von Karajan și Berliner Philharmoniker

Al doilea nume este Herbert von Karajan. Pentru el, Berliner Philharmoniker era cea mai bună armă pe care o putea avea la îndemână un dirijor pentru a cuceri lumea. Iar asta se putea face numai cu ajutorul industriei fonografice, care, odată cu inventarea LP-ului, va cunoaște o epocă triumfală, ce se va încheia aproape în același timp cu viața dirijorului austriac. Dacă Furtwängler considera, spre sfârșitul vieții, că a înregistrat prea mult, lui von Karajan i se părea mereu că moștenirea lui discografică nu este suficientă. Membrii orchestrei, sau cel puțin o bună parte dintre ei, credeau că Herbert von Karajan își dorea cu ardoare să posede sufletul lui Furtwängler, păstrat în sonoritatea lui Berliner Philharmoniker. Un suflet pe care noul maestru nu-l avea. Dar această aventură discografică de dimensiuni mitologice, cu aproape 1000 de discuri înregistrate la celebra casă Deutsche Grammophon, avea să transforme o filarmonică într-o adevărată corporație, ai cărei membri câștigau mai mulți bani decât cei ai oricărei alte orchestre. Când, în 1964, Herbert von Karajan a venit la Festivalul Enescu împreună cu Wiener Philharmoniker, el tocmai demisiona de la Viena pentru a se dedica în totalitate proiectului său de la Berlin, unde era de asemenea director, încă din 1954. În același an i se născuse a doua fiică, Arabel, ai cărei nași au fost chiar Berliner Philharmoniker.

Sir Simon Rattle pe coperta ultimului număr din Gramophone (Septembrie 2015)

Sir Simon Rattle pe coperta ultimului număr din Gramophone (Septembrie 2015)

Anul acesta, Filarmonica din Berlin vine pentru prima dată în România, iar Sir Simon Rattle, directorul ei, și-a anunțat de multă vreme încheierea mandatului în 2018, succesorul său fiind ales ca într-un conclav papal, după multe dezbateri, în persoana lui Kirill Petrenko.

Sergiu Celibidache și Berliner Philharmoniker - 1945

Sergiu Celibidache și Berliner Philharmoniker – 1945

Sigur, pe lângă Furtwängler și Karajan au existat și Sergiu Celibidache (un artist care detesta înregistrările) sau Claudio Abbado. Pe 29 August se împlinesc exact 70 de ani de când tânărul Celibidache devenea directorul acestei orchestre, pentru o perioadă de șapte ani. După ce Karajan a ajuns la conducere, el a cerut ca portretul dirijorului român să nu mai fie expus în galeria directorilor filarmonicii.

Dincolo de cifrele care s-au vehiculat legate de venirea la București a acestei orchestre (câte tone sau câți metri cubi de instrumente vor aduce), cel mai important lucru cu care Berliner Philharmoniker vine la festival este orgoliul. Orgoliul de a fi cea mai înregistrată orchestră, de a avea cel mai independent statut legat de deciziile manageriale, cea mai puternică infrastructură pentru a-și atinge publicul, dar mai ales perfecțiunea interpretării, a sunetului.

Se spune astăzi, în mod ironic, că orchestrele simfonice clasice, de mari dimensiuni, sunt niște dinozauri, din cauza costurilor ridicate și a limitării repertoriului de succes. În acest caz, Berliner Philharmoniker este un T-Rex, care nu doar că nu se lasă îngenuncheat, dar continuă să domine muzica simfonică mondială.

Ce vor cânta BPO la București? Frank Bridge Variations de Britten și Simfonia Nr. 4 de Șostakovici.

Frank Bridge a fost profesorul lui Britten, care a preluat o temă a acestuia și a compus zece variațiuni, fiecare reprezentând o trăsătură a caracterului profesorului său: integritatea, energia, farmecul, umorul, rigoarea, entuziasmul, vitalitatea, atracția, demnitatea, talentul, pentru a încheia cu afecțiunea reciprocă pe care cei doi și-o purtau. Lucrarea a avut premiera în 1937 și a fost primul mare succes al lui Benjamin Britten.

Simfonia Nr. 4 a lui Șostakovici a fost scrisă în perioada în care compozitorul sovietic a fost supus celor mai mari presiuni și acuzații, în 1936, în timpul marilor epurări staliniste. Aflat la un pas de deportarea în Gulag, Șostakovici a renunțat să o mai prezinte publicului, înlocuind-o cu Simfonia Nr. 5, care avea să devină una dintre cele mai cunoscute compoziții ale sale. Simfonia Nr. 4 a avut premiera la mulți ani după moartea lui Stalin, la sfârșitul anului 1961 (30 Decembrie). Faptul că lucrarea necesită o orchestră foarte mare nu face decât să arate și mai mult care sunt adevăratele dimensiuni ale Berliner Philharmoniker.

E un program considerat dificil pentru spectatorul ocazional. Dar răsplata va fi pe măsură: două lucrări, una plină de inventivitate, cealaltă de tensiune dramatică, interpretate de o orchestră legendară. Așadar, rezervați-vă timp pe data de 3 Septembrie, de la ora 20:00, fie cu bilet, în sală, fie ascultând la radio sau vizionând la TV cel mai așteptat concert al Festivalului Enescu 2015.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Septembrie 3, 2015 de în Avancronica, Festival Enescu 2015, Nou şi etichetată , , , .
%d blogeri au apreciat asta: