Je suis Enesco

Un produs „Despre Opera”

E greu în Liga Campionilor…


După Pappano și Santa Cecilia, cu fantasticele lor concerte de muzică simfonică, să asculți orchestra Operei Naționale București e ca și cum, după ce ai văzut seara la TV finala Ligii Campionilor cu CF Barcelona, te-ai trezi a doua zi, de dimineață, să nu ratezi meciul de la matineu, decisiv pentru promovarea lui Astra Ploiești în divizia A.

Am văzut mult promovatul (ăsta e unul dintre cele mai bune lucruri – în sfârșit) Evgheni Oneghin. Mi-ar fi plăcut să am dificultăți în a alege despre ce momente anume să scriu, spectacolul să aibe o poveste și de pe locul spectatorului. Povestea există dar va fi scurtă și tehnică.

Evgheni Oneghin – afiș

Producția: Ion Caramitru a încercat să aducă teatrul pe scena operei dar translația a reușit doar în parte. Dacă decorurile și costumele au depășit cu mult mizeria rușinoasă din alte producții ONB – îmi aduc aminte de Manon Lescaut de la Festivalul Enescu din 2009, o producție jenantă – totuși regia a rămas în final într-un registru neinspirat. Am presimțit ceva din interviul marelui actor, în care compara Evgheni-ul lui Pușkin cu Luceafărul lui Eminescu, cât de greu e de pus în scenă etc. Din perspectiva asta, poate că publicul s-o fi simțit mulțumit. Decorul multifuncțional și-a făcut treaba, atmosfera de epocă avea sens (deși reprezentarea era desuetă și convențională), dar simbolurile facile (copiii care intervin mut în finalurile de tablouri) și nonsensurile prețioase (prima scenă cu ninsoare și toamnă cu costume contradictorii – Tatiana și Olga în haine de iarnă, mama lor și slujinca în haine de vară) – au reușit să mă facă puțin inconfortabil, cam prea de la început. E un început totuși și nu neapărat cu stângul.

Spectacolul: Direcția lui Iurie Florea a fost anostă în cele mai bune momente și regretabil de provincială în cele mai rele. Scena scrisorii a fost ruinată de niște alămuri care explorau alt univers, unul sordid al cârciumilor de mahala. Și-au mai revenit în actele 2 și 3 la un nivel la care măcar n-au mai deranjat. Important era să-l ai pe Ceaikovsky în suflet, restul putea fi și imaginat. Corul a fost rezonabil, cu unele erori la în primul tablou. Tamar Iveri ar fi trebuit să strălucească – vocea e bună dar ingenuitatea Tatianei era în altă parte. N-a fost rea soprana totuși, dar nici memorabilă. Marius Brenciu, neconvingător în prima arie, a avut sens totuși, și a ținut aproape de unul singur scena duelului, care, de altfel a fost, cred cel mai bun moment al întregii seri. Iar Levente Molnar a fost cneașteptat de bun, egal pe toată lungimea spectacolului, cu o voce naturală, frumoasă, dar fără volum. Ambiguitatea lui Oneghin a fost aruncată la gunoi din primul moment, progresia dramatică a lipsit, dar măcar a fost o interpretare cinstită. În timp, probabil, personajul lui Molnar va arăta tot mai bine, șansele sunt foarte mari. Rolurile mici au fost OK, bietul Pompei Hărășteanu, ce bătrân!, a arătat, deși sleit de orice puteri, ce însemnă un timbru de modă veche, chiar dacă dincolo de timbru nu se mai putea face nimic mai mult.

Nu e un sfârșit, e un început. Aș îndrăzni să spun că e încurajator. Acesta pare a fi drumul de urmat. Dar e greu în Liga Campionilor…

Update: Și blogul OperaOnline are o părere similară despre slăbiciunile acestui „Evgheni Oneghin

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: