Je suis Enesco

Un produs „Despre Opera”

Ivan cel bun


Unul dintre miile de motive pentru care presa din România e praf și pulbere, cu tiraje care scad în ritm amețitor, este absența unor rubrici culturale serioase. Totul e o glumă tabloidă când vine vorba de cultură, se discută cu lux de detalii toate frivolitățile pseudo artiștilor. Un exemplu este ideea universal răspândită printre gazetarii români după care maximul de succes pe care l-ar putea avea vreun cântăreț de operă român este de a apărea pe scenă alături de Sting. Iar ziarele din România au tupeul să-și facă reclamă lipindu-și cu scuipat pe frunte eticheta de „quality”. Ce-i drept, Jurnalul Național a preluat publicarea fițuicii Festivalului Enescu, fără să aibe nici o contribuție editorială proprie, ci doar în calitate de sponsor. Drept urmare, acest supliment abundă ca în fiecare an de texte care mai de care mai dulcege, diabetul îți bate la ușă numai răsfoindu-l. Nu văd nicăieri un gazetar care să scrie într-un ziar măcar 3 rânduri de tipul „Am fost aseară la concertul lui X și nu mi-a plăcut”. Peste tot sunt numai prezentări despre cine va cânta sau interviuri comunistoide ce amintesc de „Cerbul de Aur” (versiunea anii ’60) de genul „România/Bucureștiul/Festivalul Enescu e nemaipomenit” Parcă toată planeta se învârte în jurul unui oraș care are puține de arătat. În fine, vreau de fapt să scriu despre altceva. Despre concertul pe care tocmai l-am văzut.

Dacă România a scăpat de Ceaușescu acum 21 de ani, în schimb Filarmonica „George Enescu” a reușit să scape de Cristian Mandeal abia după ediția precedentă a Festivalului Enescu, acum doar 2 ani. Mandeal avea un singur defect, dar esențial: îi lipsea cu desăvârșire talentul. În rest avea absolut totul: carte, cultură, putere de muncă și o lipsă totală a oricărei critici. Eu nu știu să fi scris cineva în România ceva rău despre el. Dar, ce s-a schimbat în orchestra noastră națională în ultimii 2 ani, de când „maestrul” a plecat? Ei bine, cam totul. E alt sound, există chiar bucuria de a cânta. Wilhelm Furtwangler spunea în anii ’30 că nu există orchestre proaste ci doar dirijori proști. Ultimii 2 ani ai Filarmonicii de la Ateneul Român confirmă 100% această butadă.

Filarmonica „George Enescu” – 2011

Cum a fost concertul însă?

În primul rând, trebuie s-o spun clar și tare, răspicat: Nu îmi place deloc „Vox Maris” de George Enescu. Am ascultat-o forțat de organizatorii festivalului, în diverse ediții, în interpretarea unora dintre cele mai mari orchestre ale lumii. Degeaba, nu îmi va spune niciodată nimic. Muzică contemporană? Ar trebui să privesc din cauza asta lucrarea cu mai multă deschidere? Nici vorbă! Contemporan este și „Turandot” de Puccini, și „Le sacre de printemps” de Stravinsky și Prokofiev și multe alte minunății. Cu toate astea, astă seară, dirijorul Ghenadi Rojdestvensky  a reușit totuși să facă acestă muzică exasperant de plictisitoare să pară interesantă de urmărit. Să nu creez confuzii: Enescu dirijându-l pe Menuhin adolescent în concertele de vioară ale lui Mozart, în anii ’30 pe discurile de patefon ale Decca, e ceva care ține de o minune, relația profesor-elev este de o delicatețe incomparabilă. Enescu la vioară făcând dragoste cu muzica lui Bach e iarăși ceva de povestit. Dar compoziția „Vox Maris” este o oboseală inutilă a creierului, chiar și cu un dirijor foarte, foarte bun.

„Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră” de Prokofiev a fost însă altceva. Victoria Postinkova, soția dirijorului, a cântat excelent. O lucrare relativ scurtă dar reprezentativă pentru modelul lui Prokofiev, de muzică modernă, decadentă, cu influențe americane și chiar de cafe concert. Subtil și puternic în același timp, concertul m-a făcut să regret că s-a terminat. Iar bis-ul, o romanță rusească probabil de-a lui Ceaikovsky (sau cel puțin așa părea) a fost de o melancolie nemaipomenită, interpretarea de un bun gust absolut m-a emoționat cu adevărat. Nu prea există ceva mai frumos decât un rus (sau o rusoaică aici) care să cânte cu „corazon” muzică rusească.

Genadi Rojdestvensky

Iar „Ivan cel Groaznic”, ei bine, nu m-am așteptat nici o clipă să fie atât de Bun. Cu „B” mare, evident! Eisenstein, cel mai mare regizor rus al tuturor timpurilor a filmat pelicula în 1943, departe de câmpul de luptă, tocmai la Alma-Ata, în Kazahstan. Prokofiev a compus muzica, atât de bună încât a devenit o lucrare de sine stătătoare. Norocul lui a fost că Occidentul l-a [re]descoperit mai repede decât pe Korngold, austriacul care sătul de insucces a plecat la Hollywood în anii ’30 ca să compună muzica unor filme celebre („Robin Hood” cel cu Errol Flynn e cel mai notoriu exemplu). Continuăm. Influențele lui Mussorgsky atât din Tablouri cât și din Boris Godunov par evidente, la fel și cele ale lui Ceaikovsky din muzica lui bisericească. Dar aceste influențe sunt preluate cu subtilitate, nu se pot face confuzii. Acest gen modern de oratoriu a devenit specific lui Prokofiev, o altă lucrare de-a sa, „Petrică și lupul” devenind încă și mai cunoscută.

Mereu am fost de părere că limba rusă folosită de un reprezentant autentic al „intelighenției” sună extraordinar de estetic, în totală contradicție cu repulsia viscerală pe care o poate provoca aceeași limbă folosită de propaganda sovietică de acum câteva decade. Surpriza cea mai mare a fost tocmai aceea că rolul lui Ivan, recitativ, a fost interpretat chiar de Rojdestvensky la cei 80 de ani ai săi. O voce caldă, foarte clară, o intonație perfectă. Abia termină de recitat și se pornesc toate cavalcadele luptelor cu tătarii, corurile bisericești (ce frumos a cântat corul de copii, inocență absolută!). Muzica a curs atât de bine încât am senzația, acum, la câteva ore după spectacol, că parcă n-ar fi fost cântată integral. Și totuși s-a terminat foarte târziu…

Orchestra a răspuns perfect, dar și dirijorul parcă ar fi avut 30 de ani, a dat toate intrările, perfect, tuturor, neobosit, precis, seren, chiar a arătat câtă artă dar și meserie a strâns într-o carieră atât de lungă. Muzica infernală, înfiorătoare aproape de grotesc, în unele pasaje a avut susținerea unor alămuri de nivelul cel mai bun de oriunde pe lumea asta (ce mai tubă!), percuția impecabilă, corzile fără nici un cusur. Corul? Perfect. Baritonul Alexei Tanovițky a avut o intrare cel puțin spectaculoasă, iar mezzosoprana Larissa Diadkova a fost calul de povară al partiturii vocale, excelentă.

Pe scurt, a fost minunat, merita apoi celebrată seara cu o masă copioasă la o terasă bucureșteană în aceste ultime zile de timp superb. Dar cum blogul ăsta e despre muzică și nu despre arta culinară, mă opresc aici. Și vă îndemn: mergeți să vedeți Filarmonica „George Enescu”!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: