Je suis Enesco

Un produs „Despre Opera”

Buchbinder: The Grand Finale


Joi, 12 Septembrie 2013 la Ateneul Român
L. van Beethoven – Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră în Do Major op. 15
L. van Beethoven – Concertul nr. 5 pentru pian şi orchestră în Mi bemol Major op. 73 „Imperialul”
Rudolf Buchbinder (pian, dirijor), Orchestra Filarmonicii George Enescu

Deși concertul de la Ateneu a avut loc înainte de cel al lui Antonio Pappano, am amânat să scriu despre el, pentru că Requiem-ul lui Verdi și-a tăiat partea leului din toată trăirea muzicală a zilei de ieri. Ar fi nedrept să nu scriu nimic, pentru că al doilea recital al lui Rudolf Buchbinder a fost unul foarte bun, memorabil.

E dificil de descris cum cântă la pian Buchbinder, pentru simplul motiv că pianistul austriac nu caută nici un moment să se evidențieze pe sine, ca virtuoz, deși el este un virtuoz, nici ca un gânditor al muzicii, deși el interpretează cu adevărat muzica pe care o cântă, păzind-o de orice exagerare. Tot ceea ce țintește Buchbinder este să prezinte muzica lui Beethoven cât mai fidel unei concepții care datează de pe vremea lui Wilhelm Kempff sau Edwin Fischer.

Ieri s-au cântat extremele creației de concert pentru pian ale lui Beethoven, primul și ultimul. Cel puțin primul a fost un model de stil. Dozajul de influență mozartiană și de romantism embrionar beethovenian a fost perfect. Virtuozitatea din Allegro con brio a surprins întreaga audiență, prin franchețea și simplitatea afișată. Orchestra a răspuns parcă și mai bine decât ieri. Era și normal, dialogul ei cu instrumentul solist nu atinge rafinamentul din Imperial ci este mai clasic, secvențial, aproape alternativ. De aceea și moda pianiștilor dirijori s-a născut în zona lui Mozart, forma clasică a favorizat-o. A fost atât de electrizant încât, după finalul acestei prime părți a Concertului Nr. 1, câțiva spectatori au izbucnit în aplauze furtunoase, cauzate de ignoranță, dar sigur datorate și de entuziasmului care a contaminat sala. Și aici este și o notă de făcut. Aplaudatul între părțile unui concert sau ale unei simfonii demonstrează lipsa cunoașterii muzicale. Dar ignoranța nu este și nici nu poate fi un păcat atât de grav încât să fie înfierat public. E suficient că cel care greșește se rușinează singur constatând că a gafat. Nu am întâlnit nici o situație în care un singur om să continue să aplaude un minut transformând un banal accident într-o situație ridicolă. La operă e aproape firesc să se aplaude în mijlocul spectacolului, după o arie mai importantă, în unele țări se practică acest lucru pe scară largă, în altele mai puțin. Dar chiar și la muzica simfonică, în Statele Unite, aplaudarea între părți, chiar dacă e un semn al ignoranței, se practică frecvent, devenind aproape o obișnuință. Sigur, spiritele foarte fine de la noi se enervează, dar Buchbinder s-a amuzat copios de situație, într-un fel parcă surprins și el de entuziasmul publicului. Un entuziasm însă perfect justificat pentru că ultimele două părți au continuat în același fel, efectiv un recital extraordinar, în adevăratul sens al acestei expresii atât de folosite.

Rudolf Buchbinder și Orchestra Filarmonicii George Enescu la Ateneu (c) Agerpres

Rudolf Buchbinder și Orchestra Filarmonicii George Enescu la Ateneu (c) Agerpres

Concertul nr. 5, Imperialul, s-a cântat după pauză. Desigur, a fost un moment așteptat timp de două zile. Acest opus are o mare problemă: toată lumea îl știe, toată lumea îl place, există foarte multe înregistrări excepționale, drept urmare prejudecățile care însoțesc spectatorul la intrarea în sală sunt variate. Fiecare se așteaptă la altceva. Și asta pentru că mulți mari pianiști s-au folosit de acest concert pentru a-și demonstra arta și pentru a-l înfrumuseța cât mai mult. Frazări spectaculoase, sunete suspendate în aer, cadențe nebunești, accentuări nemaipomenite, toate apasă greu pe solistul care se încumetă să-l cânte. Buchbinder a ales o cale foarte simplă, cântând practic fără nici un rubato, adică evitând să exagereze orice putea fi exagerat, refuzând să străbată drumuri experimentate de alții înaintea lui. E posibil, din acest motiv, ca discuții despre maniera lui de interpretare să existe. Dar cel puțin pentru mine a fost un Imperial extraordinar, pentru că a servit sincer spiritul lui Beethoven, cu toată măreția romantismului său. Pe lângă ușurința cu care Buchbinder a trecut de dificultățile primei părți, celebra punte dintre Adagio și Rondo a fost absolut perfectă. Și toate acestea nu ar fi fost posibile dacă nu ar fi avut alături o orchestră mai motivată ca niciodată să-l sprijine, să-i răspundă din priviri la toate cerințele și provocările.

A fost un concert de mare calibru. Păcat că a fost programat în aceleași zile cu Antonio Pappano, mai ales al doilea recital, pentru că merita o mediatizare mai mare.

P.S. Pentru că am amintit de înregistrările celebre ale Imperialului, dacă vă întrebați care este discul meu de suflet cu acest concert, răspunsul este Stephen Bishop-Kovacevich/ Collin Davis/ London Symphony Orchestra, 1968

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: