Je suis Enesco

Un produs „Despre Opera”

Epilog Enescu 2013: O lună nebună


Ultimele ediții ale Festivalului Enescu au programat fiecare în jur de 100 de concerte. N-am stat să le număr câte au fost anul acesta, cred că tot pe acolo. Eu am fost la 28 dintre ele și am scris 26 de articole (două dintre aceste postări au acoperit câte două concerte ale unor orchestre: Lausanne și London Philharmonic). Mi-au plăcut, în diverse grade, toate concertele la care am fost. Nu am văzut live nici o catastrofă, dar recunosc că am și evitat cu tot dinadinsul să merg la unele spectacole. Am și regrete, ale unor seri în care nu am putut ajunge la festival, părându-mi-se acum că am pierdut enorm, bineînțeles: Gurre-Lieder cu  Filarmonica „George Enescu”, Maxim Vengerov, Evgheni Kissin, Fazil Say, Murray Perahia și cam atât (nici un regret că nu am fost la John Malkovich).

Într-o ordine, desigur subiectivă, mi-au plăcut cel mai mult concertele ale căror cronici au avut titluri care începeau cu expresia „Emoția zilei”, v-ați prins deja, sunt un tip instabil psihic atunci când vine vorba de muzica adevărată 🙂

Pappano

Așadar, cel mai frumos și cel mai emoționant concert a fost, de departe, cel al lui Antonio Pappano, Accademia di Santa Cecilia și patru soliști de operă dintre cei mai mari, care au cântat Messa da Requiem de Giuseppe Verdi. Faptul în sine că încărcătura acestui spectacol s-a menținut în sufletele multor spectatori pentru câteva zile la rând mă îndreptățește și mai mult să afirm că seara din joia aceea de 12 Septembrie a fost cea mai frumoasă. E adevărat că subtilitatea extremă a interpretării a scăpat multora (deși era aceeași viziune ca pe CD-ul lui Pappano din 2008), amplificarea din Sala Palatului a funcționat foarte bine, dar, dinamica sunetului fiind neobișnuită, s-a creat senzația că nu s-a auzit bine, reluându-se vechea doină a acusticii etc. M-a surprins neplăcut dar m-a și amuzat corul criticilor, mai ales al celor de meserie, care s-au trezit peste noapte niște monumente ale chirurgiei muzicologice, căutând cu disperare nod în papură acestui concert, uitând senini osanalele pe care le ridică în cei doi ani dintre edițiile festivalului unor spectacole de la ONB care foarte rar depășesc mediocritatea.

Pe locul doi, punând în față mai mult obiectivitatea decât emotivitatea, a fost Tetralogia lui Wagner. Au fost patru zile nebune, în care s-a cântat aproape deșănțat de uimitor. Janowski & Co. au fost paroxistici în a celebra bicentenarul lui Wagner. O dovadă a acestui succes nebun a fost și dezbaterea cu accente jenate a acelorași critici muzicali despre istoria Tetralogiei în România: A fost, sau n-a fost? – exact ca în filmul lui Porumboiu. În film este vorba de o emisiune de la un post TV din Vaslui unde se dezbate problema următoare: pe 22 decembrie 1989, la ora 12:08 Ceaușescu a fugit cu elicopterul de pe acoperișul CC, carevasăzică dacă demonstranții au ieșit în piața orașului înainte de această oră se cheamă că la Vaslui a fost revoluție, dar dacă au ieșit la 12:09, atunci, asta e, fatalitate de provincie, n-a fost revoluție. Așa și cu Tetralogia lui Wagner la București.  Dacă a fost în 1938, se pune? Opera Română nu avea nici clădire pe atunci. Dar dacă s-au cântat cele patru opere pe parcursul a două stagiuni diferite în anii ’80, se pune? Bineînțeles că da, iar jena stă în faptul că s-a conchis că se pune, ridicolul deja s-a atins numai și prin simpla enunțare a dilemei. Ei bine, nu se pune, tovarăși! E totuși Wagner, un obelisc al operei, pe care arta lirică din România refuză să-l privească. Două reprezentații în 137 de ani, câți s-au scurs de la premiera absolută și până azi, înseamnă nimic. Declarația lui Ioan Hollender, una de marketing pentru cine vrea să citească corect, e corectă. E prima Tetralogie din România.

La polul opus din punct de vedere muzical față de Wagner, dar cu un repertoriu la fel de rar reprezentat la noi, îl pun pe locul trei pe Jordi Savall cu Dinastia Borgia. Apreciez muzica veche, dar țin să spun că nu sunt obsedat de ea și nici de baroc. Și totuși, între recitativul lui Josep Piera La gran dolor que llengua no pot dir  și Marșul funebru al lui Siegfried o legătura există, ba chiar este evidentă.

Pe locul patru a fost Viktoria Mullova și concertul ei cu muzică de Bach. Mai bun decât al lui Hilary Hahn, care a atras toate privirile presei. Dacă aș avea de ales între cele două mari violoniste, n-aș ezita. Din fericire, n-am avut o asemenea dilemă, mai ales că după amiaza petrecută cu Hahn, Langrée și Camerata Salzburg a fost la rândul ei peste nopțile agreabile, dar nimic mai mult, cu Zacharias și Lausanne.

În fine, pe locul cinci ar fi Simfonia nr. 5 a lui Șostakovici cu Pittsburgh Symphony Orchestra și Manfred Honeck, dar fără Yuja Wang. Ideea în sine a unei orchestre americane cântând pe scena congreselor PCR muzica antitotalitară a unui aparent proletcultist era mai mult decât seducătoare, dar interpretarea a fost extraordinară, mai ales partea a treia, care a spus tot ce se putea spune despre atmosfera Marii Terori a sfârșitului anilor ’30 din URSS. E adevărat, din păcate, și că nu toată lumea a înțeles despre ce era vorba.

Deși nu le-am aplaudat în scris la fel de tare ca pe cele cinci concerte de mai sus (care de fapt sunt opt, pentru că toate serile Wagner au fost la fel de bune), au mai fost câteva concerte care mi-au plăcut aproape la fel de mult. În primul rând Neville Marriner și Academy of St Martin in The Fields – absolut senzaționali, îmi pare rău că n-au cântat Mozart, chiar dacă au mai făcut-o de atâtea ori la București, nu m-aș fi săturat să-i ascult nici acum. Apoi recitalul lui Rudolf Buchbinder cu integrala concertelor lui Beethoven, în special Concertele Nr.1 și 3, dar și celelalte, un model din ce în ce mai greu de găsit, într-un repertoriu în care discurile legendare aproape că nu te mai lasă să ieși din casă, speriat de ce ai putea vedea live.

Apoi urmează fragmente, concerte inegale, în care anumite lucruri m-au impresionat foarte tare, dar nu tot programul: Keri-Lynn Wilson făcând minuni cu Orchestra ONB, Jurowski senzațional cu Simfonia Nr.3 de Enescu, Radu Lupu, dar mai puțin Daniel Barenboim în primele zile ale festivalului, ba chiar și War Requiem de Britten, de la care publicul dar și media au dezertat…

Festival la Ateneu

Magic exists? Sloganul festivalului sună foarte bine, dar pentru mine muzica nu a însemnat niciodată magie, chiar dacă supranaturalul pare uneori să existe în arta celor mari. Eu cred că muzica înseamnă mai degrabă o privire în interior, nici măcar în oglindă, ci o clipă de sinceritate extremă cu tine însuți, în care sunetul te provoacă să-ți recunoști și să-ți palpezi sufletul și spiritul, mai puțin orgoliul sau self esteem-ul.

Dar, ca de obicei, a fost lung. Multă lume se plângea de oboseală spre finalul Festivalului. Eu pluteam, probabil că aș fi putut să mai merg încă trei luni, până la epuizarea totală. Dar mă gândesc că, dacă după 28 de spectacole mi s-a părut că m-am umplut de muzică pentru o lungă perioadă de timp, cum ar fi fost să merg la 100? Am mai fost, în 2005, la vreo 50, m-am simțit exact la fel de imponderabil, dar singura certitudine este că dacă aș fi fost la toate aceste seri nu aș fi scris nimic 🙂

Ar fi exagerat să dau soluții alternative la această desfășurare a evenimentelor. E clar că avem parte, o dată la doi ani, de o defilare a unor nume foarte sonore din lumea muzicii clasice. În țările mult mai dezvoltate decât România, aceste orchestre, dar mai ales acești dirijori și soliști, fac turnee în fiecare săptămână, ceea ce la noi ar părea un vis. Rămânem atunci privind lung la Mezzo sau în revistele de specialitate, așteptând doi ani să auzim și noi muzica cea mai bună live, eventual doar la Sala Palatului. E un compromis care nu va fi rezolvat ușor multă vreme, cel puțin atâta vreme cât va continua criza economică. Cu atât mai mult deplâng faptul că, deși festivalul a fost mai bine acoperit de media decât în alți ani, totuși „marile condeie” ale editorialiștilor presei au tăcut, ca întotdeauna, deși nu era deloc cazul. Dacă tot au fost intervievate atâtea personalități ale culturii din România, surprinse în sala de concert, oare de ce, dincolo de stereotipurile privind „minunea”, „magia” muzicii, aceștia n-au scris apoi practic nimic, impresia, ca să nu spun emoția unui corifeu atrage întotdeauna privirea.

Enescu dirijor

Un ultim cuvânt despre discurile de la Festival. Mi-am cumpărat câteva, le-am ascultat în mare parte, am mai planificat să-mi cumpăr încă vreo câteva. Am pomenit deja prin articolele despre festival de niște înregistrări din 1942 cu Rapsodiile lui Enescu dirijate de George Georgescu. Un disc superb, în primul rând pentru că păstrează un sunet și o manieră care erau contemporane compozitorului și mai mult ca sigur acceptate de el. Dacă nu pentru altceva, atunci măcar pentru asta ar trebui cumpărat și ascultat, pentru a face diferența între bunul simț al interpretării lui George Georgescu și imaginea propagandistico-naționalistă întipărită în mentalul colectiv. Un tipar sonor care este continuat și în înregistrările rămase de la celebra vizită din 1946 a lui Enescu la Moscova (de care își amintea Spivakov într-un interviu), însuși compozitorul, altfel un foarte mare dirijor, practica același bun simț în interpretare. Mi-am mai cumpărat un disc de la Festivalul Enescu din 1958, cu Silvestri și Oistrah cântând Concertul pentru vioară de Beethoven. O dezamăgire, trebuie să recunosc cu oarecare necaz, nu există nici o transcendență, e plat, mic și expune cel mult o virtuozitate. Apoi un Stabat Mater de Pergolesi al celor de la Europa Galante, cu Dorothea Röschmann și David Daniels, bun, cel puțin tulburător prin sonoritatea instrumentelor vechi. Simfonia Nr. 9 de Dvořák cu Antonio Pappano, pe care a și dirijat-o în prima lui seară. Nu mi s-a părut că aduce ceva nou, față de legendele existente, dar pe cărticica lui am obținut autograful dirijorului 🙂 Un alt disc, pe care nu contenesc să-l ascult de vreo două zile, este cel al Viktoriei Mullova cu Concertele pentru vioară de Bach, e superb și din păcate nu era de găsit pe rafturi ci doar pe iTunes. Am mai amintit deja și de Dinastia Borgia – înregistrarea de studio a lui Jordi Savall, foarte frumoasă, luxuriantă sonor dar parcă mi-a plăcut mai mult modestia cu care s-a cântat live la Ateneu. Și War Requiem de Britten, indiferent ce s-a spus până acum legat de rolul sopranei, eu rămân tot la Galina Vișnevskaya, excepțională pe acest disc. Încă nu mi-am cumpărat setul de la Casa Radio cu Festivalul Enescu din 1961, probabil o s-o fac la un moment dat, chiar dacă un ziarist pasionat de muzică, Victor Eskenasy, mi-a atras atenția aluziv că ar trebui să scriu despre discuri, nu despre spectacolele pe care le văd la festival, ceea ce mi s-a părut foarte amuzant 😀

În fine, a fost o lună nebună. Și ca toate nebuniile de felul acesteia, a fost o lună superbă, ceea ce mă face să mă gândesc: oare de ce nu putem trăi așa toate cele douăsprezece luni dintr-un an în loc de una o dată la doi ani?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: