Je suis Enesco

Un produs „Despre Opera”

Jurowski!


Vineri și sâmbătă, 13 și 14 Septembrie 2013, la Sala Palatului
N. Rimski-Korsakov – Uvertura Marele Paşte rusesc op. 36
S. Prokofiev – Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră în Do Major op. 26
A. Bruckner – Simfonia nr. 1 în do minor WAB 101
J. Brahms – Concertul pentru vioară şi orchestră în Re Major op. 77
G. Enescu – Simfonia nr. 3 cu cor în Do Major op. 21
Vladimir Jurowski (dir.), Anika Vavic (pian), Leonidas Kavakos (vioară), Corul Academic Radio (maestru de cor – Dan Mihai Goia), London Philharmonic Orchestra

Un dirijor mare se manifestă cu siguranță încă din tinerețe. Așa au fost și Toscanini și Karajan și Carlos Kleiber și, mai nou, Antonio Pappano. Așa este și Valdimir Jurowski, dirijorul rus care a apărut parcă de nicăieri la Glyndebourne (se vede iarăși ce minune este acest festival) și pe care vineri și sâmbătă l-am văzut la Sala Palatului cu London Philharmonic Orchestra.

Uvertura Marele Paște Rusesc a lui Rimsky-Korsakov a început acest recital întins peste două zile și a arătat o mare siguranță a modului în care conduce o orchestră. Acest sentiment de siguranță a fost caracteristica tuturor lucrărilor interpretate. Nu s-a exagerat în direcția idiomaticului, deși influența lui Mussorgsky în această Uvertură este nu doar sugerată ci chiar declarată de compozitor. Faptul că alămurile grele au părut că intră puțin mai târziu decât trebuia a fost un accident, m-am convins repede de acest lucru.

Concertul lui Prokofiev a fost excelent, sonoritățile optimiste și grăbite ale unei atmosfere tipice de interbelic răzbat din această compoziție și pianista Anika Vavic nu le-a ratat. A ratat doar o reliefare mai clară a instrumentului din aglomerația orchestrală, nereușind să se detașeze prea mult. A fost un pian destul de tăcut, dacă vreți, dar bun.

Cât despre Bruckner, e mai greu de comentat aici. Cel mai la îndemână este să facem eterna comparație foarte nelalocul ei cu Sergiu Celibidache, pentru că dirijorul român era faimos pentru Bruckner. Numai că ar fi incorect să-l invocăm pentru că Celibidache se poziționa el însuși în zona incomparabilului, meditația lui pe care o propunea publicului în simfoniile lui Bruckner este genială, fără dubii, dar departe de a deveni o referință, fie și pentru faptul că acest subiectivism îl făcea în primul rând inclasabil, incomparabil. Comparația trebuie făcut cu Gunther Wand, acest dirijor german este referința adevărată pentru simfoniile lui Bruckner, ba chiar opozabil ca antiteză lui Celibidache. Și din această perspectivă, într-adevăr, Jurowski este comparabil. O viziune mai puțin romantică, e adevărat, dar dominată de rigoare pentru ceea ce eu personal simt în muzica lui Bruckner ca un fel de decadență, de exagerare în prelungire a lui Beethoven. Leonidas Kavakos a fost în schimb foarte sigur pe el în Concertul de Brahms, mai versat și mai stăpân pe ceea ce cântă și pe instrument decât Serghei Dogadin.

Momentul cel mai important al acestui recital mare al lui Jurowski a fost însă, indiscutabil, Simfonia Nr. 3 de George Enescu. Aici o să fac o paranteză pentru a explica de ce, bineînțeles conform propriei mele subiectivități. Un blog rămâne totuși un loc al opiniei personale, nu este o tribună.

Vladimir Jurowski

Vladimir Jurowski

Simfonia Nr. 3 este foarte rar cântată, ca de altfel toate simfoniile lui Enescu. Dacă Poema română și Rapsodiile beneficiază de niște teme populare de o extraordinară frumusețe, dezvoltate apoi relativ puțin, dar bine, muzica simfonică a lui Enescu, consecutivă studiilor de la Paris, diferă foarte mult de aceste „hit”-uri ale lui. Mi se pare că Enescu a fost foarte docil, în sensul bun al cuvântului, în fața profesorilor săi și a curentelor vremii. A încercat să devină un compozitor adevărat, de clasă mondială, nu un rapsod, așa cum începuse, chiar dacă un rapsod strălucitor. Dar muzica simfoniilor e un cifru. Unul greu de descifrat. Interiorizarea este maximă, romantismul practic nu există, deși răzbate uneori din muzica lui. Orchestra capătă sonorități uneori unice și niște culori foarte frumoase, dar temele care stau la bază sunt atât de intime, încât par chinuite și neinspirate. Un amator trece foarte repede peste ele și chiar și dirijorii, cei mai mulți dintre ei, nu le observă adevărata valoare. Cred că singurii capabili să se emoționeze în fața acestor simfonii sunt doar muzicienii de profesie, în rest, publicul nu le gustă. O dovadă clară este și prezența eternă a unor discuri dirijate de Horia Andreescu, al căror tiraj nu se va termina probabil niciodată, pentru că nimeni nu le cumpără. O altă dovadă este faptul că o parte, nu foarte mare, dar observabilă, din public a părăsit Sala Palatului la pauză. Aveau și motive: Simfonia Nr. 3 nu a fost niciodată un mare succes. Iar Jurowski singur nu a reușit să-i rețină. Au fost alți dirijori înainte care să fi provocat vreun catharsis cu această simfonie? În nici un caz, deși nume mari s-au luptat în fel și chip cu această partitură foarte dificilă în a-și dezvălui frumusețea, atâta câtă este. Căci este o frumusețe ascunsă, care stă în culorile orchestrei, prelungită în ultima parte într-un cor cu valoare de instrument, un fel de orgă umană, mai mult decât în melodii și ritmuri, în contraste și evocări de atmosferă. Cei care au părăsit sala au greșit, aveau ocazia să asculte ceva aproape irepetabil în materie de interpretare a Simfoniei lui Enescu, dar nu-i poți condamna. Nu aveau nici un punct de reper. De ce? Pentru că adulația lui Enescu în România este pe cât de totală, pe atât de falsă. S-a scris cred tot ce se putea scrie despre compozitorul național. Ba mai mult, există o carte în șase volume (!) cu toate articolele de presă care vorbesc despre Enescu de la primul său concert și până a murit. La ce folosește? Lumea se plictisește de atâta ostentație. Pentru că în afară de el, muzicianul cel mai complex, indiscutabil, al României, dar a cărui complexitate rezidă la fel de mult, dacă nu mai mult, în cariera de instrumentist și de pedagog, în rest nu se mai vorbește aproape de nimeni, de parcă România ar avea un singur compozitor și acela este inevitabil și cel mai mare. Ce ne împiedică să programăm în Festivalul Enescu și alți compozitori români? Cu paginile lor cele mai inspirate, desigur, tocmai pentru a se vedea mai bine și mai obiectiv cine a fost compozitorul Enescu, așa cum era el, într-o lume în care trăia și din care se inspira la fel ca orice alt mare compozitor. Enescu nu a trăit într-o vitrină, de ce vrem să-l expunem așa?

Ar fi ușor să scriu veșnicele epitete plictisitoare despre cum a interpretat Jurowski Simfonia Nr.3. Să scriu de sclipirile „diamantine” ale sunetelor, despre „umbrele irizate de ceață”  pe care, chipurile, mi le-ar evoca muzica lui. Sau despre „copleșitoarea” forță a expresiei, despre neobișnuita „splendidă timbralitate” a „cântului” corzilor, în „tălmăcirea” dirijorului care a scos în evidență „sunetele filigranate” ale „capodoperei enesciene”. Nu. N-am să scriu așa, pentru simplul fapt că nu înseamnă nimic și îi fac mai mult rău decât bine lui Enescu.

Jurowski a făcut un lucru simplu. A studiat foarte atent partitura. A văzut că, dacă vine să dirijeze doar ca să bifeze un concert, ar ieși un coșmar. Nu și-a permis așa ceva și atunci a insistat asupra oricărui detaliu, încercând și reușind din plin să-l facă auzit în locul său și în contextul său. A văzut și drama din partea a doua, atât de interiorizată pe cât e ea, și a povestit-o. A văzut că există o progresie dramatică, mai ales că se termină cu un cor, care nu poate fi decât o concluzie muzicală. Un cor care vocalizează, fără cuvinte, nu poate fi decât un alt instrument, unul amplu, pe care l-a conectat la orchestră, în prelungirea ei, făcând să sune întreg acest ansamblu ca o orchestră în care concertau câteva viori și o percuție, pentru un efect foarte frumos. O estetică, pe care Jurowski a văzut-o și pe care alții au ignorat-o. Iar noi n-o înțelegem, prea grăbiți, prea ușor seduși de mediocritatea interpretării unor genii, nu de geniul interpretării unor doar foarte mari compozitori. A fost un concert Enescu atât de extraordinar încât parcă n-ar fi fost Enescu cel cu care mediocritatea ne-a obișnuit.

Ce va fi mai departe? Mi-e greu să cred că după Jurowski se va mai apleca cineva cu atâta răbdare asupra partiturii. Iar după aceea va avea forța să stăpânească o orchestră, impunându-i să ne arate adevărul despre Enescu în toată goliciunea lui, asta îmi este la fel de greu să cred. Cine știe, în ritmul trepidant al show-business-ului de azi, cel de muzică clasică, poate doar o invidie colegială, luată în sensul bun, ar putea provoca o experiență similară, cândva și undeva în lume. Este una dintre puținele dăți când îmi doresc cu adevărat să nu am dreptate. Îmi doresc să mă înșel.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: