Je suis Enesco

Un produs „Despre Opera”

Naționalism, comunism, festivism. Enescu 2013


Dacă n-ar fi fost Indiile galante de la Iași, după Paris, subiectul zilei, pentru mine, ar fi fost publicarea programului Festivalului George Enescu din 2013. Pe bună dreptate, pentru că acest blog a demarat propriu-zis cam odată cu desfășurarea ediției din 2011 a celui mai important maraton cultural din România. Presa din România, aflată în mijlocul unei crize profunde, care a dus la dispariția aproape totală a rubricilor culturale din cotidienele pompos, prețios și găunos denumite „quality”, a reușit performanța extraordinară de a nu relata nimic de la concertele unor monștri sacri ai muzicii mondiale. Această lipsă de informație, dublată de fastuoase avancronici și de interviuri cu mari artiști, a căror întrebare cheie este „Ce părere aveți despre Enescu, geniul?”, este o dovadă clară de naționalism primitiv. Mi s-a părut revoltător atunci, iar sentimentul acesta nu mi s-a tocit deloc nici acum, ca melomanii din România să nu fi putut citi într-un ziar, căutat cu înfrigurare a doua zi după concert, despre cât de frumoase au fost Tablourile cu Valery Gergiev, despre cât de cinematografică a fost Șeherezada și cât de operatică a fost Patetica lui Antonio Pappano, despre cât de autentic a fost Requiem-ul lui Ton Koopman, despre ce impresie a făcut o premieră mondială a unei lucrări scrise de un compozitor român (Adrian Iorgulescu), despre cum s-a făcut Franz Welser-Möst mesagerul lui Mozart, despre cum arată Ivan cel Groaznic în viziunea unuia dintre cei mai occidentali dirijori ruși (Ghennadi Rojdestvensky), despre Evgheni Oneghin-ul lui Caramitru. N-au găsit așa ceva, la fel cum nici eu n-am putut citi nimic altceva decât o nouă avancronică bombastică, de parcă în inima Bucureștiului ar fi venit nu marea muzică, ci vreun circ. Atunci m-am decis să-mi notez eu propriile impresii, și, cu doza inerentă de exhibiționism, să le împărtășesc și cu alții. Am scris ceea ce mi-ar fi plăcut să citesc scris de alții, mai îndreptățiți decât mine s-o facă.

Prefer să critic acum, aici, ediția din 2013, încă înainte ca festivalul să înceapă, decât în zilele în care vom vedea o mare orchestră demonstrând aproape cu frivolă lejeritate că într-adevăr „magia există„. Vraja nu trebuie destrămată atunci. Să privim realitatea în față, acum, când o distingem doar în zgomotul orașului, nu pe muzica lui Mozart.

Anvergura artistică a festivalului este una de talie europeană. Odată ce rețeta de succes a fost descoperită, festivalul a încremenit monolitic într-un program mamut de concerte, multe dintre ele de o extraordinară calitate, lucru foarte adevărat. Dacă la Salzburg sau Glyndebourne inovațiile, schimbările, bugetele, ideile, în ultimă instanță dorința de a schimba în bine ajung uneori să fie mai des subiect de știri decât cronicile spectacolelor în sine, la București nimic nu pare să se urnească din loc. La fiecare ediție din ultimii 10 ani diverși artiști, în special dirijori de mare renume, au redactat câte o declarație publică în care se plângeau de acustica de la Sala Palatului. De fiecare dată, ca urmare a acestui demers, intelectualitatea bucureșteană s-a făcut ecoul mesajului și, indiferent de culoarea politică a Guvernului sau a Ministerului Culturii, niciodată nu s-a rezolvat această problemă, în ciuda unor eforturi uneori penibile. Ultima „invenție” a fost reducerea spațiului destinat publicului prin plasarea aproape de capătul sălii a unui soi de cortină textilă care ar fi trebuit să absoarbă reverberațiile. Mai nou, se vorbește, deocamdată neoficial, că Sala Palatului ar urma să fie scoasă din circuitul cultural al organizării de concerte. Nu e o veste neapărat rea, construcția care sluțește ca o tumoare Palatul Regal ar trebui chiar demolată, dar avem ce să punem în loc? Sper că nu tot Sala Polivalentă. Ar însemna o nouă întoarcere spre comunism.

Restaurarea unei săli de concert durează mult timp. Teatrul Național din Iași a avut nevoie de 8 ani de zile. Bolșoi Teatr din Moscova la fel, tot 8 ani. Costurile sunt mari, cu sau fără arghirofilia românească. E utopic să visez că până în Septembrie 2013 s-ar mai putea remedia ceva. Dar măcar când va veni vorba de un nou stadion de sute de milioane de euro, pregătit pentru cea mai puțin valoroasă cupă europeană la fotbal (chit că e vorba de un meci foarte bun), poate atunci ar fi momentul ca un ministru al Culturii să devină vizibil și să ceară public restaurarea sau construcția unei săli de concert. Pentru că argumentele sunt aceleași, demagogice sau nu: turismul internațional. Spectatorii care vor plăti nu numai bilete scumpe dar și consumații la restaurantele din centrul Bucureștiului, camere de hotel și, poate, vor plăti și pentru amintiri din România: un disc Electrecord, un album foto al Festivalului și imaginația comercială poate continua lista. Altfel, ne vom trezi iarăși în postura penibilă a unei gazde care organizează o petrecere fastuoasă, la care toți invitații apar în fracuri și rochii de seară, iar amfitrionul într-o salopetă muncitorească, acoperită cu pete de vopsea lavabilă întărită, pe post de petice care acoperă rupturile din genunchi.

Opera Națională București arată din ce în ce mai rău. Dacă la Londra, la Royal Opera House, un bilet la operă înseamnă mai mult decât vizionarea unui spectacol, înseamnă oportunitatea unei întreagi seri petrecute în jurul muzicii, fie la unul dintre cele patru restaurante din incinta teatrului, fie pe terasa de pe acoperișul acestuia, alături de prietenii cu care ai venit acolo, în schimb, la București, e dureros să constați că toaletele de la operă arată mai respingător decât cele dintr-o haltă CFR… Singura sală de concert care a fost renovată recent este Ateneul Român, cu o acustică discutabilă totuși (pentru că scena a fost artificial mărită peste câteva rânduri de fotolii desființate), dar încă unul dintre locurile cu adevărat frumoase ale culturii bucureștene.

Am simțit o bucurie amestecată cu un pic de jenă văzând pe ultima copertă a revistei Opera Magazine reclama neagră, atât de cunoscută nouă, a Festivalului George Enescu Ediția 2013. Magic exists. Nu simt nici o plăcere în a fi negativist. Trebuie să ne facem că nu vedem festivismul? Câteva zile mai târziu, o altă revistă, Opera Now, publica un articol, pe care-l voi reproduce tradus mai jos, care pune degetul pe mai multe răni odată, făcându-mă să public acest post.

Opera Now

Scrisoare din București – de Adrian Mourby

Bucureștiul încă își caută pașii după vremurile tulburi. Spre deosebire de Paris, Viena sau Londra, se simte ca un oraș care în primul rând nu a fost niciodată terminat. Nici o perioadă de afluență, nici un regim nu a durat suficient de mult (nici chiar cel al lui Ceaușescu, slavă Domnului!) încât să impună un stil asupra lui. Multe din lucrurile bune s-au întâmplat în ultimii 20 de ani.

O privire sumară asupra locațiilor muzicale majore se oprește în primul rând la Ateneul Român, unul dintre cele mai frumoase interioare Belle Epoque din Europa; Opera Națională, o reluare curioasă, din anii ’50, a motivelor italiene, cu aspectul sumbru al unui mormânt recent redeschis; și Centrul Cultural Sala Palatului, o sală de conferințe cu 6000 de locuri, foarte est-europeană, un monument închinat tuturor lucrurilor greșite din arhitectura europeană a anilor ’60.

Fostul Teatru Național, unde se cânta operă până în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a dus, afectat de bombe care i-au justificat demolarea de către proaspăt instalata administrație comunistă. Iată că hotelul Novotel, recent construit din sticlă și oțel pe locul fostului sediu al Operei, a restaurat vechea intrare acoperită, ca parte a noii sale curți de la intrare. Actualul Teatru Național, unde se prezintă spectacolele de balet, avea, până în anii ’60, o structură foarte brutală, dar în 1983 a fos încapsulat într-o fațadă neo-clasică din beton, la ordinele lui Ceaușescu.

ONB - (c) Opera Now, dec. 2012

Actualul teatru de operă (datând din 1952) se află într-o zonă oarecum izolată, la capătul vestic al Bulevardului Elisabeta, în sectorul 5 al orașului. Numele poate părea rece, dar e o zonă cu parcuri și clădiri universitare, neașteptat de spațioasă și de verde. Clădirea în sine are o formă ciudată, cu o arhitectură neo-clasică sumbră, foaierul e un mare spațiu deschis unde te-ai aștepta să întâlnești câțiva demnitari așezați în fotolii. Dacă România și-ar schimba politica de a interzice băuturile alcoolice la evenimentele culturale, acest mausoleu ar putea deveni un superb bar, dar, în acest moment, e mai ușor să-ți imaginezi, trecând pe sub una dintre cele trei arcade de la intrare, că ai nimerit în seara greșită. O statuie în fața Operei îl comemorează pe compozitorul George Enescu (1881 – 1955), care a scris ceea ce este considerată a fi „opera națională” a României, Oedipe.

Azi, acest teatru este sediul Operei Naționale București, care are un sezon încărcat, prezentând o paletă întreagă de titluri populare din vastul stoc de producții, care se întinde de la Mozart la Rossini, Verdi și Wagner. Distribuțiile sunt aproape în întregime locale, iar România are o bună istorie a producerii de cântăreți de top, astfel încât calitatea spectacolelor poate fi o surpriză foarte plăcută. Capul de afiș care ni se oferă până la Crăciun este o adevărată raritate: comedia domestică a lui Donizetti, Rita, subintitulată „Soțul bătut”.

După Operă, o vizită la casa și muzeul George Enescu este esențială. Oedipe-ul epic al lui Enescu, care datează din anii ’20, formează piesa de rezistență a fiecărui Festival Internațional „George Enescu”, atracția bienală a calendarului cultural din București. Enescu a fost destul de înțelept încât să o ia de soție pe văduva unuia dintre cei mai bogați bărbați din oraș. Palatul Cantacuzino al acestei doamne, situat în capătul nordic al Căii Victoriei, este o abordare glorioasă a stiluilui rococo de la începutul secolului XX.

Această șosea aglomerată, denumită astfel pentru a celebra victoria asupra turcilor otomani invadatori, traversează orașul istoric de la nord la sud, fiind astfel un traseu ideal pentru explorarea Bucureștiului. Începe de la Arcul de Triumf situat la marginea cartierului diplomatic, fiind copia bucureșteană a napoleonianului Arc de Triomphe.

Șerpuind spre sud, Calea Victoriei trece prin ce a mai rămas din centrul istoric al Bucureștiului. Mare parte din această zonă, cu hanurile din secolul XVII, bisericile medievale și ruinele fortăreței prințului Dracula, era programată în anii ’80 pentru demolare. Din fericire, Nicolae Ceaușescu, arhitectul frustrat transformat în urbanist diabolic, a fost împușcat de propriul său popor înainte ca acest lucru să se întâmple, iar astăzi Lipscaniul se bucură de o renaștere energică. Hanul lui Manuc, un han din secolul XIX construit după planurile unui caravanserai turcesc, era atracția pentru primele spectacole de operetă din București, pe la 1880.

Între timp s-a creat o nouă copertină pentru Curtea Veche, castelul fortificat de Vlad Țepeș, cunoscut mai bine drept Vlad fiul lui Dracul, sau Dracula. El este cel care, acum 550 de ani, a scris pentru prima dată numele de București într-un document istoric, o scrisoare adresată unui comerciant de pe malul Dâmboviței.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: