Je suis Enesco

Un produs „Despre Opera”

În căutarea lui „Oedipe” (I)


O serie de articole pe care le-am scris pentru site-ul Festivalului Enescu, despre înregistrările operei lui George Enescu, Oedipe.

În căutarea lui Oedipe

O privire asupra discografiei operei lui Enescu, în arhivele „Gramophone”

Episodul 1: Electrecord

Revista britanică Gramophone este cea mai importantă publicație de critică muzicală specializată pe înregistrări. Recent, în 2013, era digitalizării a produs una dintre minunile așteptate ale tehnologiei: toată arhiva acestei reviste a devenit disponibilă utilizatorilor online. Pentru 4,99 € poți avea acces, timp de o lună de zile, la o colecție uluitoare de peste 1.000 de numere, începând cu primul, din 1923. Întreaga istorie a industriei fonografice se regăsește în aceste pagini, colecția poate produce mirajul unei mașini a timpului. Poți citi cum au fost primite de critică discuri legendare, cum ar fi Tosca din 1953, cu Maria Callas și Victor de Sabata (foarte bine, dar nu la superlativ, așa cum este considerată astăzi), sau Traviatele Ilenei Cotrubaș și Angelei Gheorghiu, lista este interminabilă.

Este interesant de știut că primele înregistrări comerciale foloseau o tehnologie mecanică: adică sunetul discului era produs de vibrația pe care acul o transmitea printr-o pâlnie amplificatoare. Înainte de această invenție, melomanii aveau un contact mai direct și mai profesional cu muzica: înregistrările erau pur și simplu partituri pe care melomanii le cântau la pian, acasă. Chiar și în cazul muzicii simfonice, sau al operei, acest lucru era posibil prin intermediul unor așa numite reducții, adică transpunerea partiturii pentru mai multe instrumente într-una pentru pian. Sigur, era o cunoaștere foarte profundă a muzicii, necesitând studii muzicale, dar având beneficiul înțelegerii intențiilor compozitorului până la cele mai fine nuanțe și detalii. Totuși, vocea unei Maria Malibran sau a unei Giuditta Pasta nu putea fi conservată într-o partitură, astfel încât rememorarea unei seri la operă nu se putea face decât apelând la imaginație. Concluzia este că aceste aparate primitive de înregistrare a sunetelor au produs o adevărată revoluție în rândul publicului. Oamenii au început să le colecționeze și, pentru că erau destul de scumpe, au început să se înființeze cluburi și asociații de colecționari de discuri, unde se făceau audiții muzicale urmate de lungi dezbateri privind calitatea artistică a interpreților, sau cea tehnică a înregistrărilor. În scurtă vreme, a devenit necesară o critică de specialitate care să ofere un set de criterii pe baza cărora să poată fi evaluate aceste produse minune.

Gramophone - Iunie 1967 - Coperta

Gramophone – Iunie 1967 – Coperta

Având în minte scurta istorie de mai sus, ne putem explica apariția, în iunie 1967, a unui articol din Gramophone, semnat de William Mann, intitulat Records from Romania, un titlu care se poate traduce în mai multe feluri, căci record, în limba engleză, poate însemna și disc sau înregistrare, dar și amintire. Articolul documentează o vizită din luna februarie a aceluiași an a autorului în România și este relativ lung, o pagină întreagă, pe trei coloane scrise mărunt, conținând o analiză foarte minuțioasă a pieței de discuri din România comunistă. Textul este aproape inofensiv din punct de vedere politic, dar nu poate să disimuleze complet anormalitatea existenței unei piețe controlate strict, în care importurile aproape că nu existau. Cu toate acestea, sunt amintite lovitura de stat din 1947, singularitatea unei companii de înregistrări cum era Electrecord. Ceea ce-l interesa cu adevărat pe William Mann era să-și hrănească pasiunea de colecționar de discuri: găsirea unor comori, despre care să poată vorbi primul, stârnind invidia colegilor, dar și spiritul antreprenorial al comercianților ce ar fi putut apoi să le importe în Anglia pentru publicul larg. În acest context apar multe nume de muzicieni români, pe care îi redescoperim cu nostalgie: George Georgescu, Valentin Gheorghiu, Ștefan Ruha, Ion Voicu, Aldo Rădulescu  (Probabil o eroare, mai degrabă este vorba despre Radu Aldulescu, violoncelist român de notorietate internațională, la vremea apariției articolului încă nu emigrase din România, n.n.) etc.

O primă informație interesantă, și probabil mai puțin cunoscută astăzi, este aceea că Electrecord era de fapt varianta naționalizată a unei reprezentanțe EMI și Polydor din perioada de dinainte de comunism. La nivelul anului 1967, compania românească dispunea de tehnologie de înregistrare de la EMI și de magnetofoane BASF, ceea ce ar trebui să conteste mitul precarității aparaturii drept scuză pentru balansul mai degrabă prost al înregistrărilor din epocă, vocile fiind prea aproape de microfon, iar orchestra prea departe. Ceea ce lipsea, cel mai probabil, era know-how-ul pe care ți-l poate da tocmai competiția directă cu alte firme. William Mann remarcă discurile românești cu opere italiene, dar constată: „cel mai căutat disc este înregistrarea grandioasei opere Oedip (autorul citează exact grafia românească a numelui operei) de Enescu, scrisă în Franța, cu un libret franțuzesc, dar ferm revendicată de către compatrioții lui Enescu drept o compoziție românească. Este o operă interesantă, interpretată decent, care merită ascultată, chiar dacă nu este o capodoperă de mare atracție internațională.” Deși William Mann nu spune mai departe nimic despre distribuția discului, el nu poate vorbi decât despre LP-urile realizate în studio de către Electrecord în 1965, cu David Ohanesian în rolul cu care s-a identificat pentru totdeauna.

Coperta Gramophone -Aprilie 1968

Coperta Gramophone – Aprilie 1968

Discul va fi distribuit în Anglia abia în 1968 și va fi recenzat în luna aprilie, la  aproape patru ani de la înregistrare, recenzia semnată de Robert Layton fiind pozitivă. Oedipus (acesta este titlul sub care discul Electrecord a apărut în străinătate) a fost lansat odată cu încă trei discuri cu muzică orchestrală de Enescu. O greșeală de marketing, pentru că „promovarea nediscriminatorie făcută de români muzicii lui Enescu face mai mult rău decât bine discului cu Oedipe”. Într-adevăr, după ce premiera românească din 1958, dirijată de Constantin Silvestri la prima ediție a Festivalului Enescu, avusese parte de incredibile dificultăți cu cenzura, care încerca să elimine dintr-un mit antic toate zeitățile pentru a obține un rezultat proletcultist, odată ce personalitatea lui George Enescu a fost recuperată, compozitorul a devenit un simbol național. Și, ca orice simbol asumat de un regim totalitar, era promovat cu ostentație.

Coperta orginală a LP-ului Oedip (1965)

Coperta orginală a LP-ului Oedip (1965)

„Interludiul orchestral care leagă Tablourile doi și trei din Actul II este memorabil: ca stil seamănă cu Stravinsky din perioada timpurie, Debussy și Szymankowsky, dar realizează o independență și o imprevizibilitate care, precum cea mai mare parte a scriiturii pentru cor, este impresionantă. Deși există și destulă muzică dramatică reală (la sfârșitul Actului II, Tabloul 2), lucrarea este o serie de tablouri descriptive și incidental dramatice mai degrabă decât o operă compactă, foarte organizată, de mare intensitate dramatică.

  Cântăreții sunt buni în general, iar rolul titular este impresionant interpretat de David Ohanesian; corul, care joacă un rol important în această operă, produce un sunet viril și omogen. Interpretarea orchestrală este acceptabilă și are viață, deși, uneori, scriitura expusă pentru corzi relevă limitările partidei de viori. […] Această muzică este foarte interesantă și partitura devine tot mai captivantă de la o audiție la alta.”

E remarcată însă și calitatea tehnică a înregistrării, care, în „mod evident, nu este de origine recentă, nici în termeni de balans sau de spectru, și sună puțin perimat; sunetul nu se deschide niciodată cu adevărat, iar suprafața discului nu este de cea mai bună calitate.” 

Discul Electrecord cu Oedipe dispare apoi din Gramophone, nu se va mai reveni niciodată asupra lui. Singura amintire va rămâne un articol din 1997, care rememora numărul din iunie 1967, cel al călătoriei lui William Mann în România, rezumatul amintind chiar pasajul în care se vorbește despre „cel mai căutat disc al vremii, Oedipe”…

Abia în 1988 unica operă a lui Enescu revine în atenția industriei fonografice. De data aceasta, este vorba despre o înregistrare care va face epocă. EMI, celebra casă care a lansat discuri, dar și cariere ale unor imenși artiști, precum Callas, Karajan, Lipatti și mulți alții, începe proiectul Oedipe.

Galerie Foto:

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: