Je suis Enesco

Un produs „Despre Opera”

Mihai Constantinescu: „Un Enescu perfect cântat ar fi plictisitor pentru toată lumea!”


Un interviu realizat de Alexandra Scorțescu, pentru Ziarul Metropolis, cu dl. Mihai Constantinescu, directorul general al Festivalului Enescu și al agenției Artexim. Interviul a fost publicat pe 13 Februarie 2015.

După declarațiile din Dilema veche ale d-lui Ioan Holender, directorul artistic al Festivalului Enescu, mi se pare oportună și republicarea acestui material.

Unul dintre motive este acela că fiecare dintre cei doi directori comentează zona de responsabilitate a celuilalt. Dl. Holender se referă la organizare (Sala Palatului, programul tipărit, ziarul festivalului, plasatoare, bilete etc.), în timp ce dl. Constantinescu vorbește despre calitatea artistică a unor concerte, despre cum se impune unei orchestre străine să cânte muzică de Enescu drept o condiție sine qua non a participării la festival. Cu toate acestea, Berliner Philharmoniker, cu care s-ar fi negociat vreme de 15 ani participarea la cel mai important eveniment muzical din România, nu va cânta nici o notă din creația lui George Enescu. Poate doar la vreun bis…

Mihai Constantinescu:

„Un Enescu perfect cântat ar fi plictisitor pentru toată lumea!”

Luni, 16 februarie, se pun în vânzare biletele pentru Festivalul Enescu. Mihai Constantinescu, directorul Artexim, organizatorul festivalului, povesteşte despre cei mai importanți muzicieni care vor veni la toamnă la Bucureşti.

tim.php

Mihai Constantinescu organizează Festivalul Internațional ,,George Enescu” încă de la prima ediție de după Revoluție, din 1991. A trăit concerte ratate, dar și experiențe extraordinare. Crede că Enescu este un compozitor greu și că e important să fie cântat bine (și în cât mai multe variante). Așa cum s-a întâmplat săptămâna trecută, la Londra, când tânărul dirijor Vladimir Jurowski a prezentat Simfonia a III-a, în premieră absolută.

Enescu a avut succes săptămâna trecută, la Londra. Dar cât de bine este promovat în România?

Mi se pare că noi, ca popor, facem puțin pentru Enescu. Nu este inclus în repertorii așa cum ar trebui să fie inclus. Adică eu consider că ar trebui să fie o lucrare obligatorie pentru studenții de Conservator. Ceea ce nu este. Enescu este greu, trebuie să ne cunoaștem. Dacă nici noi nu-l învățăm cum trebuie, atunci cum să avem pretenția să-l învețe și să-l înțeleagă ceilalți?! La noi, nici orchestrele nu cântă Enescu așa cum trebuie, nu mulți dintre dirijorii pe care îi avem îl înțeleg pe Enescu. Și-atunci, și pentru noi, Enescu e cam plictisitor.
Lumea e obișnuită cu suite, cu rapsodii și cu Poema română, mai nou, că este cu imnul regal. Simfonii de Enescu se fac foarte puțin, la nivelul întregii țări. Simfoniile a IV-a și a V-a au fost prezentate, s-au făcut câteva înregistrări, și cam atât. Nu se cântă în stagiunile normale. Dar au fost înregistrări în străinătate. Deci lumea a înțeles acum că Enescu face parte din secolul XXI.

Cât lobby trebuie să faceți pentru ca o partitură de Enescu să intre în programul unui concert?

Mult. Dar, la Festivalul Enescu, a devenit o obligativitate începând din 1998. Fiecare orchestră trebuie să cânte câte o bucată de Enescu într-unul dintre cele două programe pe care le are. În plus, unele dintre aceste orchestre (dar nu multe) au cântat-o și la sediul lor, în străinătate. Dar, din ce în ce mai mult, Enescu începe să fie dorit a fi inclus în repertoriile locale. Cum a fost situația Londrei. S-a mai întâmplat la Paris și în Germania.
După concertul de la Londra, am discutat cu Antonio Pappano, care a fost și el prezent, și care mi-a spus că a ascultat pentru prima dată această simfonie. I-a plăcut foarte mult și mi-a promis că, în 2017, când el va veni cu Orchestra di Santa Cecilia, vor face Simfonia a III-a. Mi-a spus: „E o lucrare foarte grea, sunt 125 de instrumentiști pe scenă, corul – 100 și ceva de persoane. E păcat s-o înveți doar pentru România, s-o prezinți o dată și la revedere, n-o mai cânți niciodată.”

Cum a fost experiența de la Londra?

Sala a fost arhiplină! Nu mă așteptam la așa ceva, nici Jurowski nu se aștepta. În plus, au fost urale! Și nu din partea delegației române – am fost vreo 20-30 de persoane; uralele veneau din sală, nu le-am susținut noi. (zâmbește) Au fost chemați de patru ori pe scenă. A fost un succes incredibil. Credeam că o să fie ceva gen „ne-am făcut și noi datoria să o prezentăm, vă mulțumim”. Dar nu. Și dovada este că vor face Oedipe, în 2017.
Enescu este greu, dar… pofta vine mâncând. Odată ce câți Enescu, începe să îți placă. Dacă-l cânți și bine, atunci chiar îți place!
Bine, la Londra a fost și sala extraordinară – Royal Concert Hall; a fost o audiție perfectă. Aici, în România, n-am auzit o sală care să aibă asemenea acustică.

Vladimir Jurowski, la finalul concertului cu Simfonia a III-a de George Enescu, dirijat la Londra.

Vladimir Jurowski, la finalul concertului cu Simfonia a III-a de George Enescu, dirijat la Londra.

Câte culori a putut scoate Jurowski din orchestră… fantastic! În general, orchestrele britanice cântă bine Enescu. Dintre toate orchestrele care au venit în Festival de-a lungul anilor, britanicii cântă cel mai bine. Nu nemții, nu francezii, nu italienii. Și ăsta e un rezultat al faptului că ei sunt extrem de conștiincioși, cântă exact ceea ce este în partitură. (Se știe că Enescu a scris absolut tot ce trebuie interpretat.) Francezii sunt latini, italienii… tot așa. Dar sunt și excepții.

Dacă ar fi să recomandați trei lucrări de Enescu pe care să le asculte un meloman amator, care ar fi acelea?

Ca lucrări orchestrale: Suita I, Simfonia a III-a și Vox Maris. Ca lucrări camerale: Sonata a III-a, Sonata pentru pian, Sonata I și Octuorul.

Culmea, Octuorul a fost cântat la Londra cu o zi înaintea concertului lui Jurowski, de către membri ai Filarmonicii din Londra. Directorul mi-a spus la pauză: „E păcat, pentru că ei l-au învățat. Haide să facem în așa fel încât să-l prezinte și în altă parte.” Poate o să se întâmple la Bucureși, în 2017.

Dar important e că încep să se deschidă ușile pentru Enescu. Acum Londra, apoi, poate, Roma, în 2017. Avem discuții și cu cei de la Paris, ca să intre într-un repertoriu normal, alături de compozitorii mari ai secolelor 20 și 21. În fond, asta urmărim.

Cum se reflectă în România ușile deschise în străinătate?

E greu de spus că, dacă s-a cântat acum la Londra, publicul bucureștean o să reacționeze extraordinar și o să vină la concertele Filarmonicii sau Radioului. Nu. Cred că asta ține foarte mult de dospirea acestei acțiuni. Eu fac festivalul din 1991, când era Ludovic Spiess director. A avut și suișuri, și coborâșuri. Practic, el s-a impus mai mult din 2005-2007. Până atunci era considerat un festival elitist, cu soliști necunoscuți…

Chiar acum câteva săptămâni am avut o discuție cu cineva care mi-a spus: „Aa, păi nu sunt cunoscuți ăștia pe care-i aduceți dvs. în festival!”. Zic: „Nu e vina lor, e vina dvs. că nu vă uitați să vedeți fiecare cine este. Cei pe care-i cunoașteți și i-ați dori dvs., din păcate, sunt morți.”

Nu poți să spui că Simon Rattle sau Concertgebouw sunt necunoscuți… asta e o chestie de cultură generală. Care la noi încă nu există, trebuie să recunoaștem. Chiar dacă există Mezzo, Arte… Dar trebuie să fie și canale românești. Or canalele românești de cultură sunt din ce în ce mai puține, ca să nu zic aproape absente… Din acest punct de vedere e greu să vorbim de un rezultat al faptului că s-a cântat Enescu la Londra.

Dar poate că orchestrele noastre o să programeze și ele Simfonia a III-a, iar publicul o să vină s-o asculte, pentru că a auzit de succesul de la Londra. „Dacă le-a plăcut londonezilor, o să ne placă și nouă.”

Contează foarte mult bagheta. Aici l-am avut pe Jurowski. Încercăm prin Petrenko, prin Pappano (el face parte dintr-o generație mai în vârstă). Prin acești tineri încercăm să-l promovăm pe Enescu, fiindcă ei sunt interesați.

Și cum îi abordați?

Direct. Le spunem „Take it or leave it”, „Cânți Enescu sau nu vii”. Festivalul deja nu se mai roagă de orchestre. Nu-i mai curtăm noi pe ei. Orchestrele americane au mârâit, au cârâit. Am avut acum o discuție cu cei de la San Francisco. „Ne pare foarte rău, veniți cu această condiție, să cântați o lucrare de Enescu.” Au acceptat.

Când a ajuns festivalul la nivelul ăsta?

În 2005. Până atunci, cum se spune, am mai și mâncat gheruțe. Am avut o situație neplăcută în 2001, cu Orchestra de la Scala, când Riccardo Muti ne-a zis cu două zile înainte că el nu poate să facă Enescu. Era concertul de închidere, am înghițit în sec… Dar a fost o decizie foarte bună atunci, pentru că a fost un an cu nume foarte mari.

Când faci o prezentare și spui că ai încheiat cu Scala din Milano, lumea zice „aa, a venit Scala, deci putem veni și noi”. Ar fi fost un scandal mai mare dacă am fi zis că n-a venit Scala, pentru că n-a cântat Enescu…

La primele ediții ale Festivalului au participat muzicieni care au acceptat să vină doar din dragoste pentru Enescu…

La prima ediția și poate și la a doua, în ’95. Era imediat după Revoluție, era un fel de emulație culturală, iar festivalul ăla a fost făcut mai mult cu oameni din diaspora. Singura formație mai importantă a fost St. Martin in the Fields. Deci a fost un început greu, pentru că, totuși, festivalul fusese comunist. A fost o muncă de pionierat care, pe undeva a făcut bine, pe undeva a făcut rău. Partea bună a fost că s-a început. Foarte bine a fost atunci și Concursul Enescu, la care au fost peste 100 de înscriși.

Vladimir Jurowski, la finalul concertului cu Simfonia a III-a de George Enescu, dirijat la Londra.

Au fost probleme legate de data începerii festivalului, n-aveam piane… Sala Palatului a fost execrabilă din punct de vedere al acusticii, pentru că nu avea nimic. Acum, cel puțin, are o amplificare. Concertul de deschidere a fost ratat, din toate punctele de vedere… (râde)

Cum a fost ratat „din toate punctele de vedere”?

În primul rând, s-a aplaudat după fiecare parte. A venit un pianist care pe vremea aceea era foarte bun, Cyprien Katsaris, care s-a enervat, considerând că „dom’le, dacă cei care sunt în sală mă aplaudă, înseamnă că și nivelul lor de cunoștințe muzicale este destul de jos”. La bis a făcut variațiune (el fiind recunoscut pentru compoziții pe teme diverse), care a deranjat publicul („cum, și-a bătut joc de noi! Vai, ne-a umilit”, zicea lumea).

Apoi, dirijorul Erich Bergel, care tocmai venise din surghiun – ca să zic așa -, a împrăștiat niște manifeste, despre cum a fost el exilat din România. Apoi, momentul cel mai grozav a fost că, în timpul festivalului, a căzut guvernul Roman, au venit minerii.
Tancurile erau pe Magheru și în sala Ateneului era concert.

Îmi aduc aminte că scrisesem „sub înaltul patronaj al Primului Ministru”, fără să numim ministrul… După ce s-a terminat festivalul am zis „bine că nu l-am numit, că între timp s-a schimbat”. (râde)

În ’95, a venit la festival Yehudi Menuhin, fostul elev al lui Enescu.

Da. Și atunci s-a inaugurat Sala Alexandru Ioan Cuza de la Parlament. Mi-aduc aminte că secretarul lui Menuhin (acum e director la Royal Albert Hall) a venit prin iulie, ca să vadă mașinile, aeroportul, hotelul, sala… L-am dus la Parlament. Era îmbrăcat într-un costum negru, cu pantofi frumoși. Sala nu era gata.

Adică nu avea nimic – nici scaune, nici scenă, era plină de moloz, muncitorii lucrau… Și el se uita la pantofi, pe care se pusese praful. (râde) A stat, s-a uitat, m-a ascultat în timp ce-i explicam, ca-n filmele cu proști: „Aici o să fie scaunele, aici scena etc.” După care m-a întrebat: „Mihai, dar tu crezi că sala asta va fi gata vreodată?” Zic „Daaa, sigur!”.

Și a fost gata. Ce s-a întâmplat atunci a fost extraordinar, s-a terminat sala, dar – într-o lume civilizată – nu se putea face așa ceva. A fost un hei rup, o ambiție politică (Iliescu a venit de câteva ori să vadă cum merg lucrările) și noi am profitat de ea.

Ați povestit despre un concert complet ratat. Ce ar însemna un concert reușit, din toate punctele de vedere? Vă vine unul în minte?

În 2013, concertul Barenboim & Radu Lupu, la care toată lumea a fost mulțumită, și cei de pe scenă, și cei din sală. Apoi a fost al doilea concert Concertgebouw, cu Mariss Janssons, care a fost mulțumit de public. În general, lumea e mulțumită de public. Acum m-am întâlnit cu Antonio Pappano și cu soția lui (și ei au venit în 2013) și i-am auzit spunându-le unor oameni că publicul românesc este extraordinar de cald și foarte bine educat. Pe undeva m-a mirat, dar m-a și bucurat foarte mult. Dom’le, dacă zice Pappano că suntem educați…

Mihai Constantinescu și dirijorul Daniel Barenboim, la ediția din 2013 a Festivalului Enescu.

Mihai Constantinescu și dirijorul Daniel Barenboim, la ediția din 2013 a Festivalului Enescu.

Căldura publicului e recunoscută deja – publicul se ridică în picioare, sunt urale, bisuri.
Țin minte că, la unul dintre concerte, se cânta Simfonia a VI-a, „Patetica”. Partea a treia este cea mai „zgomotoasă”, se încheie în sus. Acolo, este imposibil să n-aplauzi, chiar dacă ai ascultat-o de foarte multe ori. (Partea a patra fiind partea dramatică) Ei bine, la noi nu s-a aplaudat. Dirijorul a fost foarte mirat: „Dom’le, uite, înseamnă că ăștia știu partitura.”

Dar totdeauna vor fi cârcotași. „N-a făcut aia, a greșit nota aia, ee, a fost un punct de vedere.” Dar noi de asta și vrem să se cânte! Nu vrem să se cânte un Enescu perfect, că ar fi plictisitor pentru toată lumea. Fiecare vine cu varianta lui. De-abia aștept să-l aud pe Petrenko la toamnă, la București, cu Simfonia a III-a; asta după ce l-am auzit pe Jurowski… Sunt tare curios, pentru că ambii sunt tineri dirijori cu o carieră extraordinară și cu o personalitate pe măsură.

Mai sunt unii care spun: „Ce tot Enescu, tot Enescu, să mai băgăm și altceva”. Nu, deocamdată Enescu; dacă intrăm cu el, poate – dup-aia – mai intră și altcineva. Nu poți să te duci la orchestră și să ceri compozitori care sunt total necunoscuți! Deocamdată se numește Festivalul „George Enescu”; când s-o numi „Festivalul muzicii românești”, poate o să fie și mai largă paleta. E o chestie de ani… Festivalul are imaginea asta după 20 și ceva de ani. E greu, dar ăsta-i drumul, nu cred că există altul. Ceva mai repede nu se poate face.

Luni, 16 februarie, se pun în vânzare biletele. Care ar fi cele mai importante concerte din festival?

Greu de ales… În primul rând, Filarmonica din Berlin vine pentru prima oară în România. Concertele importante sunt cele ale Concertgebouw. Thielemann cu Dresda. Mehta care vine cu Israelul (bun, el a mai fost). London Symphony care vine cu Ion Marin. Astea ar fi la Sala Palatului.

La Ateneu: Anne-Sophie Mutter (care, la fel, vine pentru prima dată în România), pianiștii Fazil Say, Murray Perahia, Christian Zacharias (sunt deja nume consacrate).
Concertele de noapte sunt opere baroce care vor fi prezentate pentru prima dată în România; și nu cred că vor mai fi prezentate a doua oară, pentru că necesită un corp solistic foarte specializat, instrumente vechi… sunt lucrări destul de grele – ca filmele alea destul de elaborate; le vezi o dată, a doua oară nu știu dacă te mai duci, dar le ții minte.

Apoi ar fi românii noștri: Horia Andreescu, Cristian Mandeal, Dan Grigore, Alexandru Tomescu și Ruxandra Donose. Aici sunt niște discuții și trebuie să răspund acuzelor care se aduc. Toată lumea zice „sunt prea puțini români!”. Din păcate, sunt și puțini români care ar putea să intre în bătălie cu artiștii străini care vin. Lumea trebuie să înțeleagă că, în momentul în care pui alături de un Perahia un pianist care la noi este considerat nemaipomenit, dar n-are deschiderea internațională, nu este la nivelul lui Perahia, îi faci rău celui pe care îl pui să fie comparat cu un nume mare.

Asta ar fi o dată. A doua: sunt foarte mulți care deja sunt demonetizați. Adică au venit atât de multe ori în România și au planificate atâtea concerte, încât lumea spune „pe ăsta nu mă duc să-l văd, fiindcă mai am ocazia peste două luni”. Ăsta e motivul pentru care nu i-am inclus în festival. Le spunem: „Stați acasă ediția asta și veniți data viitoare cu ceva nou.”

FOTO: Andrei Gîndac (din interviu); Cristian Alexa (Vladimir Jurowski, la Londra); arhivă Festival Enescu (Agerpres)

Anunțuri

2 comentarii la “Mihai Constantinescu: „Un Enescu perfect cântat ar fi plictisitor pentru toată lumea!”

  1. George Andrei
    Aprilie 23, 2015

    Contrar celor spuse de dl. Constantinescu, nu este pentru prima oara cand Filarmonica din Berlin vine in tara. In 1942 a sustinut doua concerte sub bagheta lui Hans Knappertsbusch, iar in 1943 sau 1944, nu mai tin minte exact, alte doua la Ateneu. Unul dirijeat de Hermann Abendroth, iar celalalt de … George Georgescu.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Aprilie 21, 2015 de în Stire şi etichetată , , , , , .
%d blogeri au apreciat asta: