Je suis Enesco

Un produs „Despre Opera”

“Patetica” de … Puccini


Când marii tenori ai anilor ’50 – ’60 (del Monaco, di Stefano, Bergonzi, Corelli) s-au retras de pe scenă, au fost repede și fericit înlocuiți de Kraus, Pavarotti, Carreras, Domingo. În 1999, când Antonio Pappano își începea mandatul său glorios la Royal Opera House, opera ca artă, părea într-0 situație mult mai dificilă. Cu cei 3 tenori la zenitul mult prelungit al carierelor lor orbitoare, viitorul arăta destul de îngrijorător. Era Algna și… cam atât. În plus, într-un context al căderii vânzărilor de discuri, începeam să asistăm la o boală prelungită. Atunci am ascultat „Il Trittico” dirijat de el. Părea că tot golul lăsat de vocile trecutului a fost umplut de orchestra lui (ah! clopotul de la începutul lui „Suor Angelica„!). Angela Gheorghiu, cu doi ani mai devreme, sub conducerea lui, înregistrase cea mai bună „La Rondine” din toată discografia operei, care includea totuși nume ca Anna Moffo, Placido Domingo sau Kiri Te Kanawa. Asta a făcut: a umplut un gol, lăsând arta să respire un pic, l-a umplut cu entuziasmul său contaminant. Pentru că nu poți să nu-l iubești, după ce îl auzi sau, și mai bine, după ce-l vezi. În imaginile alb-negru din studio din „Tosca” sau în cele două DVD-uri cu „Don Carlo[s]„, sau în „Faust„, sau… în fine, trebuie să scriu despre altceva, și anume despre prima sa seară din acest Festival Enescu.

Veni, vidi, vici. Cam așa a fost în lupta dintre el și inima mea.

Mai întâi, a fost „Concertul Nr. 1 pentru pian și orchestră în Re minor, Op.15” de Brahms, cel scris în 1859 sub influența veștilor despre tentativa de sinucidere a lui Schumann. Helene Grimaud, a mai fost și ediția trecută a festivalului, la București cu Nr.2 de Rachmaninov, dar, din păcate Mariinsky a strivit-o, nu s-a auzit mai nimic în afară de pasajele solistice. Acum, a fost altă poveste, Pappano a făcut orchestra „mai mică”, i-a redus volumul astfel încât să se audă întreaga splendoare a acestui concert, atât de romantic. Tot zbuciumul complicat dar atât de fermecător al primei părți a tăiat respirația unei săli care nu părea prevenită de ceea ce urma să i se întâmple. În timp ce pianista se contopea cu muzica ei, maestrul dirija și cu respirația, pe care un microfon nereușit reglat, îi transmitea sunetul în toată sala.  Nu m-m putut împiedica să nu îmi amintesc de „La Boheme” al lui Toscanini, în ’46 la semicentenar, când intonațiile bătrânului dirijor au ieșit imprimate pentru totdeauna și pe disc. Concertul a continuat, superb, apoi un bis, și toată lumea era la picioarele dirijorului. Și a solistei, bineînțeles, acum și-a câștigat un loc și în inima mea.

Antonio Pappano

Ce a urmat în partea a doua, mai degrabă ține de genul epic. Să spun mai întâi ca Orchestra Accademia di Santa Cecilia di Roma e celebră pentru multele înregistrări de muzică de operă, în anii ’50 îi însoțea mereu pe Renata Tebaldi și pe Mario del Monaco în lunga lor campanie de supunere a inimilor de meloman din toată lumea (ce „Manon Lescaut” de legendă!, ce „Otello” stelar!, și ce sunet avea DECCA pe vremea aceea!). Nu e o falangă care să strălucească într-un compartiment anume, în mod deosebit. Nu are corzile lui Wiener Philharmoniker, nici alămurile englezilor, nici patosul lui Mariinsky. E o orchestră cu un sunet… academic, foarte corect, căci Academia de muzică de care aparține există din 1585! În schimb, strălucește prin soliștii pe care i-a pus în valoare de-a lungul vremurilor, iar în seara asta, l-au acompaniat pe Pappano. I-au însoțit viziunea și i-au dat formă. Iar forma a fost una teatrală, evident, pentru că dirijorul are experiența teatrului, mai mult ca oricine altcineva. Totul e o operă, iar „Simfonia Nr.6 în Si minor, Op.74, <<Patetica>>” de Ceaikovsky a devenit una în patru acte.

Uitați de Mariinsky sau de Wiener cu Gergiev, uitați și de Svetlanov cu moscoviții, Ceaikovsky nu e rus, e un romantic european, iar ultima lui simfonie e orice altceva decât tradiție rusă. E suferință și umanitate, la fel ca la Beethoven, dar e culoare și frumusețe ca-n Mozart. Trendul zilei, în materie de dirijorat, este cel al spectaculosului, al efectelor, sunetul orchestrelor s-a îmbunătățit enorm în ultimii 20 de ani, azi o orchestră ca a Ploieștiului are un sound peste cel al NBC-ului lui Toscanini. Se cântă mai tare, în primul rând pe suflători, dar și corzile tebuie să țină pasul. Astfel încât, tehnic, terenul este pregătit pentru cele mai nebunești fantezii dirijorale.

Așa că prima parte a „Pateticii” a fost o dramă întreagă, cu tot tumultul din partitură, cu toate frisoanele morții și toată dezolarea din final, care s-a putut auzi clar și tare în toată sala asta mult comentată pentru acustică. Il Maestro a scos tot teatrul din partitură și ni l-a pus în față, într-o manieră care mi-a amintit mult de Puccini. Nu italienizat, ci dramatic. Valsul? Eleganță absolută. Marșul din partea a treia? Luminos. Întreaga disperare a finalului… completă și spectaculoasă. Dacă Valery Gergiev te stoarce de vlagă, Antonio Pappano te umple de adrenalină.

M-am predat necondiționat la bis-ul cu Intermezzo din „Manon Lescaut„, nimeni nu poate rămâne calm în asemnea condiții. Toată seara parcă a curs în direcția asta: spre operă. Și încă una perfectă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: